Informații generale despre comuna Densuș - Tara Hategului Tinutul Padurenilor

Go to content

Main menu:

Informații generale despre comuna Densuș

Țara Hațegului > Densuș
Localizare 45°34'47.77"N,  22°47'18.69"E
    
Comuna Densuş este amplasată în partea central-vestica a judeţului Hunedoara, aşezată la poalele munţilor Poiana-Rusca, având ca formă de relief prelungiri ale culmilor radiale ale munţilor care se desfăşoară sub forma unui evantai ce se pierd în depresiunea Ţării Hategului, asemănătoare prin înfăţişarea unei adevărate câmpii, care după unii geografi a fost cândva golf de mare.
Clima, în general, întruneşte caracteristicile zonei montane cu cele patru anotimpuri, cu un caracter temperat-continental cu specific submontan.
Regimul precipitaţiilor este destul de bogat, fiind characteristic zonelor de la poalele munţilor.

Comuna Densuş, situată în partea de sud-vest a oraşului Haţeg, se leagă de acesta prin DJ 687 G Densus-Totesti şi mai departe prin DN 68 Totesti-Hateg.

Teritoriul administrativ al comunei se întinde pe o suprafaţă de 13.612 ha şi se compune din şapte sate: Densuş, Criva, Hatagel, Peștenița, Peșteana, Poieni, Ștei.
Istoric
Conform Conscripţiei din anul 1784-1787, în Densuş existau un număr de 86 case, în care locuiau 109 familii, având o populaţie de 670 locuitori. Cea mai mare parte a populaţiei o constituiau jelerii (102), iobagii (52), care prestau slujbe la un număr de 11 nobili. În anii următori scade numărul iobagilor şi creşte cel al nobililor.
Conform Conscripţiei din anul 1820, în Densuş existau 13 stăpâni feudali şi 40 ţărani dependenţi. Iobagii prestau 3792 zile de robot pe an, ceea ce înseamnă o medie de 94.8 zile de familie.

La înrăutăţirea vieţii locuitorilor satului Densuş, mai contribuie şi desele calamităţi naturale, epidemiile, invaziile etc., menţionate în documente de la anul 1813 de către Vichentie şi Vizantie Pop.
În secolul al XIX-lea renumele satului Densuş avea să fie sporit de celebra familie Densușianu. Densușul continua să fie un sat de tip aşezat characteristic aşezărilor din Tara Hațegului, zona etnografică renumită ale cărui obiceiuri au fost determinate de ocupaţiile de bază ale locuitorilor, agricultură, pomicultura şi creşterea vitelor mari.
În acele vremuri se practică asolamentul bienal, pământul fiind împărţit în două ţarine, una în cultură, altă lăsată a fi gunoita. Locuitorii din Densuş cu puţin pământ pentru agricultură arau în jurul casei, unde cultivau legume, porumb şi cânepă. Dispuneau de suficiente fâneţe pentru creşterea animalelor.
În anul 1850 populaţia Densușului se ridică la 1248 locuitori, avea 47 cai, şi 765 bovine, ceea ce înseamnă că dispunea de suficiente animale pentru un trai decent, în comparaţie cu vecinii săi, Răchitova la o populaţie de 1033 locuitori avea 8 cai şi 228 bovine, Clopotiva cu 1463 locuitori avea 12 cai şi 510 bovine, iar Sălaşul de Sus cu 1145 locuitori dispunea de 105 cai şi 661 bovine.
Pe lângă această ocupaţie, mai sunt menţionate şi alte ocupaţii legate de confecţionarea îmbrăcămintei, functiona o piuă de pănură şi câteva mori.

Istoricul comunei Densuş este strâns legat de existenţa monumentului istoric "Biserica Sfântul Nicolae" din Densuş, bijuterie arhitectonică medievală românească. Biserica a fost zidită în apropierea fostei capitale a Daciei Romane-Ulpia Traiana Sarmisegetusa, pe o terasă situată pe malul stâng al răului Galbena, în apropierea drumului roman care lega Drobeta de Perelinimum.
Din anumite ipoteze s-ar crede că  biserica din Densuş este cea mai veche biserică cunoscută pe teritoriul ţării şi e datată încă din secolul IV-VI. După alţi autori se crede că la obârşia bisericii a stat un templu mosaic pentru cultul focului aprins între cei patru stâlpi deasupra cărora se înalta turnul pătrat, îngust în sus pentru conducerea fumului.

După unii numele de Densuş s-ar trage de la expresia în latină "Silva Densă" (pădure deasă) unde ar fi fost îngropat unul din vestiţii generali romani Longinus din timpul împăratului Traian. Odată cu trecerea anilor, timpul şi-a pus amprentă şi pe acest lăcaş sfânt, suferind degradări. În acest sens, în anii 1889-1890, 1962, 2000-2005 s-au executat lucrări de renovare, restaurare şi conservare a picturii de pe pereţii interiori.

Cultură
În secolul  XIX şi prima jumătate a secolului XX, printre familiile de intelectuali care s-au impus în mod deosebit în cultura şi spiritualitatea românească, un loc de cinste îl ocupa şi familia Densusenilor, care provenea dintr-o veche familie de preoţi, de pe Valea Streiului, din satul Maceu. Puţine au fost cazurile când în aceeaşi familie Dumnezeu a hărăzit naşterea şi apoi formarea unui număr atât de mare de intelectuali: Vizantie, Beniamin, George, Aron, Nicolae, Ovid, Romul, Alexandru, Septimiu, Pompei, Eliza, Elena.
Fraţii Densușianu s-au remarcat prin cultură lor latină de școală înaltă, iar lucrările lor se reflectă în ideile Şcolii Ardelene:
- Beniamin Densușianu (1829-1915) - preot, professor de teologie, vicar, personalitate marcantă a Revoluţiei paşoptiste de la 1848, făcând parte dintre cei care pregătesc Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din 3-15 mai 1848.
- Aron Densușianu (1837-1900) - critic şi istoric literar, folclorist, poet, membru corespondent al Academiei Romane.
- Nicolae Densușianu (1846-1911) - istoric, folclorist, membru corespondent al Academiei Romane al cărui  bust se afla amplasat în imediata apropiere a Bisericii Sf. Nicolae Densuş.
- Ovid Densușianu (1873-1938) - filolog de renume european, istoric şi critic literar, professor universitar, autor de manuale, poet şi dramaturg, om de ştiinţă, savant care şi-a dăruit întreaga  existenţă studiului şi muncii creatoare.

Densușul reprezenta, în secolul al XIX–lea, o părticică din acea unitate geografică, etnică şi etnografica care era Tara Hategului, renume sporit de membrii familiei Densusenilor, care îşi vor înscrie numele în Pantheonul culturii româneşti.
   
Primul sat care te întâmpină, intrând în comună dinspre Toteşti este Hatagelul, sat micuţ, aşezat pe un râuleţ ce vine dinspre Pesteana, fiind destul de vechi. În anul 1453 apare sub numele Hacsadesel şi este unul dintre satele donate de către regele Ladislau nobililor Ioan, fiul lui Mihail din Ciula şi lui Dionisie, fiul lui Andrei din Densuş. Se pare că în locul satului de acum ar fi fost încă de pe vremea romanilor o veche colonie, deoarece aproape de sat, pe locul numit ‘Gradistioara‘ până nu demult se aflau ruinele unei cetăţi. Cele două părţi ale satului, una pe malul stâng şi alta pe malul drept al răului formau cândva două cătune din care cel de pe malul stâng aparţinea Densusului. După unele ipoteze, în secolul al XVI –lea şi în această localitate ar fi existat o biserică medievală, înscriindu-se în tiparul haţegan medieval.
Satul Criva apare pentru prima dată în documentul din 1438 ca proprietate a familiei Mursina din Densuş.
Peșteana este o localitate situată în partea de vest a Hategului, cu accesul mai direct de la şoseaua Hateg-Sarmisegetusa, spre dreapta, după ce se trece de Toteşti. Astfel, satul este aliniat de-a lungul apei Hategului până la confluenta sa cu Valea Ohabei, venită dinspre sud-vest. Satul Pesteana apare sub acest nume încă din anul 1404 în menţiunea despre Ţâţul fiul lui Balcneaz ce a ţinut judecata la Haţeg. În anul 1733 este menţionată în unele documente ca şi astăzi în graiul poporului “Pesteana Mare”. Foarte puţină lume cunoaşte faptul că de-a lungul principalei străzi a satului, la o distanţă aproximativă de 250 m, se găsesc două biserici, prima întâlnită venind dinspre nord din direcţia Densusului este fosta biserica Greco-catolica, astăzi ortodoxă, iar cea dea două aflată mai jos este vechea Biserica Reformată.

Biserica Ortodoxă  Sfântul Prorooc Ilie datează din secolul XIII-XIV, având o structură din piatră adusă de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa.Actuala biserica ortodoxă, cu înfăţişarea ei destul de ciudată a stârnit cele mai noi reinterpretări. Are o navă rectangulară la care se adăugă un altar disproporţionat de mare, prevăzut cu absida semicirculară şi un turn clopotniţă. Fazele diferite de construcţie sunt trădate de diferenţa de grosime a pereţilor. La această biserică întâlnim fragmente din pictura iniţială atât la interior cât şi la exterior (pe peretele nordic al turlei) desene primitive cu linii groase.

Biserica Reformată datează din secolul XIV-XV, fiind declarată monument istoric, este construită din zidărie de piatră şi cărămidă, turn clopotniţă cu cerdac din lemn.

Mlaştina de la Pesteana, rezervaţie botanică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafaţa de 2 ha, amplasată pe teritoriul satului Pesteana, reprezintă o colmatare subrecanta prin sfagmatizare a unui lac preistocenic. Este una din cele mai sudice mlaştini oligotrofe din ţara noastră, în flora căreia se remarcă populaţiile de Drosera rotundifolia (roua cerului), un adevărat relict glaciar. Această mlaştină numită de localnici şi "Lacul fără fund" despre care  spun  legendele populare că ar fi un lac fără fund, iar în trecut când animalele intrau să se adape erau pur şi simplu înghiţite de acesta.

Satul Peștenița sau "Peșteana Mică" cum i se mai spunea în trecut este ascuns într-o vale spre apus de Pesteana, de unde şi-a luat şi numele. În documente este menţionat cu numele actual în anul 1733.

Satul Poieni, sat ascuns între munţi, este micuţ dar foarte vechi. În anul 1360 satul era moşia Ancăi Atzere, văduva lui Mardssnai Gaspar şi de la dânsa va fi trecută la urmaşii ei Ştefan şi Sandrin, care îl aveau până în anul 1438, când a trecut prin donaţie la familia baronului Kendefi aşa cum arată două documente din anii 1496 şi 1519.     În Conscripţia din anul 1750 apare sub numele de Poieni, aparţinând de Zeicani până în 1902, când a trecut la Stei.
Satul Stei este aşezat pe două văi înguste. După tradiţia locală, satul s-ar fi înfiinţat spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, până atunci fiind o parte a Densusului, a cărui continuare pare a fi. Într-un document din anul 1818, satul Stei este menţionat că având 370 suflete.
Valea Fierului, ce se afla la 4 km depărtare de Stei, apare ca localitate aparţinătoare  a satului amintit cu 88 suflete, de unde se extrăgea fier şi se transporta la Hunedoara, iar între anii 1850 şi 1875 au fost şi topitorii de fier părăsite mai târziu. Tot aici se extrăgeau cărbuni de pământ (mangal).
 
Acest site nu reprezintă neapărat poziția guvernului Elvețian, nici nu implică o responsabilitate din partea acestuia.
Autorii dețin în totalitate responsabilitatea pentru conținutul publicat.
Vizualizați întreg conținutul la rezoluție de cel puțin 720 pixel.
Back to content | Back to main menu