Obiective istorice în comuna Densuș - Tara Hategului Tinutul Padurenilor

Go to content

Main menu:

Obiective istorice în comuna Densuș

Țara Hațegului > Densuș
1. Ovidiu Densușianu
Ovidiu Densușeanu, bustOvid Aron Densușianu (n. 29 decembrie 1873, Făgăraș – d. 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București.
Ovid Densușianu se naște la Făgăraș. Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași si al Elenei, nascuta Circa, de origine aromana. Ovid Densușianu a avut o întreagă descendență de cărturari. Făcând parte din familia Densușianu. Aron și Nicolae Densușianu, autorul cunoscutei lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuș, Bizantius Pop și al Sofiei.
Între anii 1880-1890 urmează clasele primare la Satul Lung, Făgăraș, Brașov, Iași. În anul 1881 se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. Susține bacalaureatul, în 1890, după care se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol. Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est, în 1892.
1893, este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian).

În perioada 1894-1896 își continuă la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate. Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, 1897-1901, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. Publică în 1898 Buletinul „Studii de filologie română” iar în 1901 îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905 este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. Ține, în perioada 1914-1916, la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez. 1918 devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.

Între anii 1921-1922 se află la Praga. 1923 este ales membru de onoare al Societății de Etnografie iar un an mai târziu devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris. Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet” (1923-1928), publicație a Institutului de Filologie și Folclor. În 1925 inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
Se stinge din viață la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.
Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București. Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat. În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.
2. Biserica Sfântul Nicolae din Densuș
Biserica „Sfântul Nicolae” este un lăcaș de cult ortodox din localitatea Densuș, județul Hunedoara, una dintre cele mai vechi biserici de rit bizantin din România, construită în secolul XIII. Din 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.[1] Nicolae Iorga a numit biserica "fără pereche în toată românimea". Biserica este trecută pe lista monumentelor istorice din județul Hunedoara cu codul HD-II-m-A-03307.
Biserica Sfântul Nicolae din Densuș a fost ridicată pe ruinele unei construcții din antichitate (sec. al IV-lea). De plan pătrat (cca. 6 x 6 m), naosul este străpuns de un turn în jurul căruia se află un spațiu îngust acoperit cu o boltă de sprijin.
Acces spre Biserica Sf. Nicolae, orientare >


Spre est se afla o adâncă absidă semicirculară, atât la interior cât și la exterior, având pe latura sudică un diaconicon de mari dimensiuni. Acoperișul întregii construcții este din plăci de piatră. Încăperi anexe au fost adăugate pe latura sudica în sec. XIV-XV. Construita din pietre romane fasonate aduse din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa din apropiere, biserica are o înfățișare ciudată, care nu ascunde însă amprentele stilistice ale romanicului târziu. Valoroasele fragmente de pictură murală, datând din 1443, opera unei echipe de maeștri în frunte cu Ștefan, unul din primii zugravi români cunoscuți, vădesc strânse legături stilistice cu picturile de epocă din Țara Românească.

Scurt istoric
Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” este un lăcaș de cult cu o înfățișare stranie, construit din piese litice, aduse din fosta capitală romană a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, compus dintr-un naos pătrat și o absidă cu închidere semicirculară; la interior, patru stâlpi, alcătuiți fiecare din câte două altare romane suprapuse, descriu un careu central, deasupra căruia se înaltă un turn, cu patru secțiuni distincte. Pe latura sudică a altarului s-a adăugat un diaconicon scund, boltit semicilindric; târzii sunt și pronaosul vestic, precum și coridorul sudic al navei, astăzi ruinate. Istoriografia laică pledează pentru apartenența construcției, la marea familie a edificiilor cneziale românești din secolele XII-XIV, cu indicarea nobililor hațegani Mănjina drept ctitori. Preluând o ipoteză din 1775 a unui ofițer din armata austriacă, Sylvester Joseph von Hohenhausen, istoriografia bisericească susține că, la origine, lăcașul ar fi fost un monument funerar ridicat în memoria generalului Longinus (secolul II), dar încreștinat în cursul secolelor IV-V; abandonat după 568, acesta s-ar fi reutilizat ca biserică după mijlocul secolului al IX-lea. Acoperite cu un strat de var între anii 1566 și 1720, frescele interioare sunt opera a trei zugravi diferiți ca stil și formație artistică; meșterul principal, Ștefan, semnatarul picturii din 1443, este considerat un exponent al ambianței artistice sud-carpatice, dezvoltate în jurul mănăstirii Curtea de Argeș. Cel mai vechi preot cunoscut cu numele este Dalc, participant, la 2 iunie 1360, la un scaun de judecată ținut în Hațeg.
Actualmente, biserica de la Densuș are două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Prooroc Ieremia”. Dublarea acestuia - nu se știe care a fost cel inițial - trebuie pusă în legătură cu una dintre lucrările majore de consolidare a lăcașului, care putea avea caracterul unei rectitoriri, motivându-se astfel înlocuirea primului patron spiritual al bisericii cu un altul. Dar, în acest caz, renovarea nu poate fi pusă în legătură decât cu familia locală a Mușineștilor, atestați documentar începând din secolul al XIII-lea. Edificiul este înscris pe lista monumentelor istorice românești (HD-II-m-A-03307).

Pictura interioară a bisericii din Densuș

Valorosul veșmânt pictural al bisericii, grav deteriorat de scurgerea timpului, a beneficiat, încă din 1871, de o atenție deosebită din partea specialiștilor; în circuitul științific a intrat după 1905. Cu ocazia săpăturilor arheologice și a decapărilor din anii 1961-1962, au fost scoase la lumină mai multe scene, acoperite până atunci cu un strat gros de var. Analiza stilistică a ansamblului permite evidențierea prezenței a trei meșteri zugravi, doi dintre ei lucrând - se pare - concomitent. Meșterul principal, autorul picturilor întregului altar, al primelor două registre superioare din naos și al icoanei de hram, și-a înscris numele în partea de sus a pilei din stânga intrării în biserică: „A pictat Ștefan”, inscripție completată cu o alta, tot în slavonă, aflată sub fereastra de pe latură sud-estică a absidei altarului: „... la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 s-a pictat [biserica cu hramul] Sfântul Nicolae ... jupâneasă și fetelor ... Amin”.

Monumentalitatea viziunii personajelor redate, desenul ferm, dar generos, și mai ales atitudinea, veșmintele și tipologia reprezentării ierarhiilor din altar impun concluzia că meșterul Ștefan a fost un exponent al artei mediavale sud-carpatice, format în tradiția picturală a mănăstirii Basarabilor de la Curtea de Argeș. Alt zugrav, poate un ajutor al lui Ștefan, aparțin\nd cu siguranță mediului artistic local, este autorul registrului inferior al picturilor. Ansamblul mural, databil din secolul al XV-lea, pare a fi o donație a cnezilor din familia Mănjina, deseori pomeniți în documentele vremii, atât în legătură cu convocarea unor scaune de judecată, cât și în contextul nesfârșitelor campanii antiotomane întreprinse de regalitatea maghiară. În favoarea acestei ipoteze vin trei însemnări slavone de pe stâlpii centrali ai navei. Una datează din anul 1566, atestând moartea jupânului Andriaș Mănjina: „În anul 7074 [1566 n.n.] a răposat jupân Mănjina Andriaș, luna februarie 10”; celelalte două sunt nedatate și incomplete: „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân ...” și „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân Crăstia Mușat”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit unei inscripții în româno-chirilice, a fost pictat iconostasul de lemn al bisericii: „1789, popa Simeon zugr[av]”. Aceluiași meșter i se datorează, probabil, și decorul mural care împodobea odinioară peretele apusean al naosului, înfățișând o amplă „Judecată de Apoi”, compoziție de o mare finețe artistică, distrusă însă în cea mai mare parte.
În pofida dispariției unor scene, decorul mural care înfrumuseța odinioară interiorul bisericii poate fi reconstituit în patru registre, într-o dispunere inedită a scenelor și a personajelor. Cele două frize superioare cuprind figuri mai mari, comparativ cu cele din al treilea rând; mult micșorate, acestea corespund, câte două, unei singure figuri din friza superioară. Potrivit aceluiași „descrescendo”, sfinții din registrul de la poala peretelui, reprezentați integral, sunt distribuiți câte trei în dreptul celor patru din aliniamentul imediat superior. Din punctul de vedere al compozitiei, figurile de pe cele două rânduri superioare ale laturii de nord a navei reprezintă taumaturgi, fiecare ținând în stânga câte un recipient, iar în dreapta câte o linguriță. Pe latura sudică, la același nivel, este pictată o împărăteasă cu crucea, urmată de o figură bărbătească cu diademă (probabil „Sfinții Împărați Constantin și Elena”) și de o martiră cu o coroană pe cap. Pe rândul următor se distinge chipul unui sfânt luptător, cu un coif ovoidal, corespunzător armurilor medievale; apoi, o mucenițâ tânără cu coroană și o figură deneslușită. În nișa de deasupra ușii, se află reprezentat bustul „Maicii Glykophilousa” (Maica Domnului ținând Pruncul cu capul lipit de obraz) și al „Sfântului Ierarh Nicolae” în odăjdii arhierești.
„Sfântul Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț.

În altar, pictura s-a păstrat mulțumitor doar la nivelul registrului inferior al pereților; impresionante sunt figurile „Sfinților Arsenie și Atanasie”. Zona centrală a bolții este rezervată „Platiterei” (imagine consacrată a Maicii Domnului cu Pruncul tronând), încadrată de arhangheli și de prooroci; în partea sud-estică a acesteia se găsește un personaj cu barbă și plete albe, posibil un profet. Picturile de pe stâlpi, datorate, probabil, unui zugrav popular local, redau, într-un mod naiv, dar plin de farmec, o imagine a „Sfintei Marina”, martelând un drac, o reprezentare popular-artistică a „Sfintei Treimi” și un „Sfânt Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț. Din secolul al XV-lea data, probabil, și pictura dispărută a „coridorului” de pe latura sudică a bisericii actuale; pereții diaconiconului par să fi fost și ei zugrăviți în vechime. În perioada interbelică, urme de pictură au fost semnalate chiar și la nivelul coloanelor încastrate în pereții bisericii.
Între anii 1566 și 1720, frescele au fost acoperite cu văruieli; bine reprezentate anterior, sgrafitele slavone și românești din această perioadă lipsesc. Pe baza acestei constatări se poate stabili, cu aproximație, și intervalul cronologic în care lăcașul cult ar fi deservit, în paralel, atât comunitatea ortodoxă, cât și pe cea reformată a nemeșilor locali, protestantizați și maghiarizați la sfârșitul perioadei medievale. Potrivit unui document din 20 ianuarie 1702, în anul 1702, nobilii satelor hațegane Densuș, Ciula Mare, Peșteana, Răchitova și Ostrov au pus bazele unei parohii calvine locale, deservită de pastorul maghiar Tokai Istvan; acesta avea în subordine și filiile Peșteana, Tuștea și Ciula Mare. La începutul secolului al XVIII-lea, străvechiul edificiu a fost preluat de uniți, fiind înregistrat, ca atare, de recensămintele ecleziastice ale anilor 1733 și 1750; acest statut confesional și l-a păstrat până în preajma amplei mișcări religioase a călugărului Sofronie de la Cioara, când, potrivit datelor transmise de catagrafia Buccow din 1761-1762, a revenit obștii ortodoxe. Înstrăinat din nou în deceniile următoare, lăcașul de cult, menționat în tabelele conscripției din anii 1829-1831 și în protocoalele „vizitațiunilor canonice” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a revenit definitiv Bisericii Ortodoxe în 1948.
3. Biserica Reformată din Peșteana
Biserica Reformata din Pesteana
Biserica Reformata Pesteana
Biserica Reformată din Peșteana sec. XVI-XVII
Comuna Densuș, Jud. Hunedoara

Pe langâ celelalte atracții importante din satul Peșteana, comuna Densuș (Mlaștina de la Peșteana, Biserica Sf.Ilie sec.XIV, Muzeul satului Hategan) putem vizita o frumoasș și veche biserică, aparent parasită.

Cert este că biserica dateaza din sec.XVI-XVII si este inscrisa pe lista monumentelor istorice din judetul Hunedoara.

O puteți vizita oricând, este situată chiar pe drumul care va duce la Mlastina din Peșteana (Tăul fara fund).
4. Alte obiective
Conacul istoric Densuș
Conacul istoric Densuș
 
Acest site nu reprezintă neapărat poziția guvernului Elvețian, nici nu implică o responsabilitate din partea acestuia.
Autorii dețin în totalitate responsabilitatea pentru conținutul publicat.
Vizualizați întreg conținutul la rezoluție de cel puțin 720 pixel.
Back to content | Back to main menu